SCRISOARE FARA TIMBRU

VĂ CER IERTARE, DOAMNĂ DIRIGINTĂ

CĂ NU O SĂ MAI VIN SĂ SPUN: PREZENT

EU M-AM RETRAS DIN CATALOG CUMINTE

M-A VRUT DESTINUL ÎN ALTE PĂRŢI URGENT

PĂCAT, CĂ MAI AVEAM ATÂTEA PLANURI

DAR NU REGRET NIMICA, MAI ALES

CĂ DINTRE TINEREŞTILE ELANURI

PE CEL MAI BUN DIN TOATE L-AM ALES

COLEGII MEI, VOR ÎNŢELEGE ACEASTA

VOI PROMOVA PRIN EI, DIN AN ÎN AN

CU EI SUIND ÎN VIITOARE CRESTE

DEŞI, MEREU, EU FI-VOI LICEAN

O, MAMEI MELE N-AŞ FI VRUT VREODATĂ

ACEASTĂ SUMBRĂ VESTE SA-I ADUC

DAR SINGURA NĂDEJDE MI-ESTE TATA

SOLDAT PE VREMI CE ÎNDREPTĂŢI-VA MULT

ACEASTĂ HOTĂRÂRE A MEA, FIREASCĂ

CUM VRUT-AM CA SĂ FIU ŞI SĂ RĂMÂN

CĂCI DINCOLO DE JETFA-MI TINEREASCĂ

PRIN TOT CE-AM NĂZUIT AM FOST ROMÂN

ÎNCĂ O DATĂ, EU VĂ CER IERTARE

SE-AUD PRIN JUR COLINDE, URĂTORI

ÎN IARNA CARE-MI PUNE LA PURTARE

ÎNTR-UN CHENAR, BUCHETE MARI DE FLORI

(elev ucis in Revolutie)

JOS MINCIUNA! - PROTEST PE TREPTELE CATEDRALEI IN DATA DE 17.DECEMBRIE.2009

- JOS MITUL REVOLUTIEI

- JOS POLITICIANISMUL

- JOS CENZURA

- JOS DEMAGOGIA

"O mare de oameni care cereau înlăturarea lui Ceauşescu. Nişte manifestanţi îşi scriseseră pe zidurile clădirii dorinţele:
„Vrem morţii!”
„Vrem mâncare la copii!”
„Vrem program T.V.!”
Am stat vreo oră în faţa clădirii, apoi am plecat acasă.
A doua zi dimineaţa am mers în Piaţa Operei. Se hotărâse organizarea unui miting maraton care va înceta doar după căderea lui Ceauşescu. Am ajuns foarte uşor la intrarea principală a Operei şi am aruncat carnetul de student oamenilor care stăteau pe platforma de deasupra uşii, asigurând legătura manifestanţilor cu conducătorii revoluţiei aflaţi în clădire. Imediat am fost dus sus, unde m-a întâmpinat un membru al Comitetului, care m-a întrebat ce vreau să spun la tribună. I-am spus că vreau să vorbesc despre semnificaţia jertfei celor care au murit în zilele din urmă la Timişoara, dar mi-a spus că despre asta s-a vorbit, aşa că ar fi bine să spun că sunt venit din Braşov, pentru că „nu ne putem permite să ne facem de râs”. Am ieşit la balcon şi am spus că sunt timişorean, student la Braşov, şi am recitat patru versuri din „Decebal către popor”:

„Tot una e daca-i murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit...”
Am mai spus că la Braşov nu începuse revolta, dar că eu am venit acasă. Atât. Nu prea mi-a plăcut faptul că manifestanţii din piaţă au huiduit auzind că braşovenii nu s-au revoltat. Cu doi ani în urmă, când aceştia se revoltaseră, nimeni din ţară nu i-a susţinut."

"Un tanc care încerca să disperseze manifestanţii a fost imobilizat şi incendiat. Primul care a ieşit din tanc a fost un militar în termen, care a fost împroşcat de către mulţimea ce huiduia cu o ploaie de sticle şi pietre, una din ele spărgându-i capul şi umplându-l de sânge. Chipul îngrozit al militarului şi faptul că tancul fusese distrus a potolit furia demonstranţilor, care au început să scandeze: „Armata e cu noi!”. Abia atunci a ieşit din tanc şi un ofiţer care a început să scandeze în cor cu mulţimea „Armata e cu noi” şi a afirmat că şi el personal e împotriva lui Ceauşescu.
Am mai stat până la prânz în piaţă, apoi am plecat să văd cum arăta oraşul după ciocnirile din zilele precedente. Toată lumea vorbea că au fost ucişi 5.000 de oameni şi că Securitatea a omorât răniţii din spitale pentru a şterge urmele masacrului.
Noaptea nu am putut dormi. Am scris câteva rânduri, intitulate „Jertfa”, pe care speram să le pot citi a doua zi la Operă."

Sursa: Curierul Conservator, cititi Curierul Conservator

JERTFA

Pasărea Phoenix renaşte din propria cenuşă. Purificarea prin foc nu e o invenţie. O demonstrează istoria. Mereu.
A venit vremea purificării spirituale a poporului nostru. Sângele curge râuri pentru a spăla păcatele noastre. Curge sânge nevinovat, sânge de oameni tineri, de copii. Isus s-a jertfit pentru păcatele omenirii, dar nu toţi oamenii au apreciat faptul acesta şi jertfa se vrea înnoită.
Fie ca martirii care plătesc pentru păcatele noastre să ne trezească din somnul raţiunii şi să ne facă să ne punem întrebarea:
— Pentru ce atâta sânge nevinovat?
Poate fi un singur acuzat de atâta rău, sau răul e prezent în măsură mai mare sau mai mică în fiecare din noi?
— Cum de s-a putut ajunge la situaţia asta? — întreabă unii.
„La 26 ianuarie poporul român şi l-a născut pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, se afirmă în eseul „Urare în ianuarie” al scriitorului Vasile Rebreanu, eseu apărut în volumul omagial „Eroul”.
Poporul nostru riscă să se înece în minciună. Prostituţia vorbirii şi a scrisului, prostituţia gândirii, mai pot fi ele contestate de cineva?
Limba de lemn a pătruns peste tot. Sau aproape peste tot. Căci toţi tinerii care au plătit cu viaţa pentru păcatele acestui popor erau curaţi. Jertfa mielului.
Nici unul din mânuitorii limbii de lemn nu a ieşit în faţa tancurilor, nu s-a expus gloanţelor. Aceştia, fie trimiteau tancurile, fie tremurau în aşteptarea înăbuşirii revoltei. Căci se tem că dacă se va răsturna situaţia îşi vor pierde locurile călduţe în care stăteau confortabil, în vreme ce cei care mor acum în stradă răbdau de foame şi de frig.
Oamenii care mor nu sunt fascişti. Nu au nici un partid. Nu au pe nimeni. Ei nu s-au pretins geniile călăuzitoare ale poporului. Ei mor pentru pâine, căldură şi adevăr. Dacă le-ar fi avut, nu ar fi ieşit în stradă, dar le-au fost refuzate. Nici unul dintre aceşti morţi nu dorea să fie conducător. Dar nu au mai putut suporta minciuna clasei conducătoare.

E momentul să reflectăm la aceste afirmaţii. Ne obligă baia de sânge la care asistăm.
— Cum de e posibil ca un popor civilizat să ajungă în această situaţie? — întreabă lumea.
Îmi permit să pun şi eu o întrebare, care o anulează pe precedenta:
— Poate fi considerat civilizat un popor a cărui regulă în vorbire e minciuna? Poate fi socotit civilizat un popor care permite să se ridice din rândul său o clasă care să-l persecute aşa cum a fost persecutat?
Bat clopotele la Timişoara. E vineri 22 decembrie, ora 7 dimineaţa şi se spune că în oraş au murit 5000 de oameni în urma manifestaţiilor reprimate de sâmbătă, duminică şi luni.
Românii au tras cu armele automate în români neînarmaţi. Nu doar pe stradă. Au fost mitraliaţi oameni în casa scărilor unui bloc. Au fost împuşcaţi mortal copii care se jucau în casă. S-a tras ca la nuntă în ideea că ordinea va fi restabilită.
Ieri, la Radio Europa liberă, au vorbit mai mulţi oameni. Unul dintre ei se adresa armatei, cerându-i să nu tragă în popor. „Niciodată armata română nu a tras în popor” — a spus el. Oare nu ştie că la 1907 armata, căci pe atunci nu existau forţele de securitate, a ucis câteva mii de ţărani răsculaţi, făcând uz şi de artilerie? Au existat la 1907 militari care au fraternizat cu răsculaţii, dar grosul armatei ce a făcut? Se spune că atunci, un militar proaspăt concentrat, ar fi fost decorat pentru că după ce şi-a împuşcat tatăl în satul natal, a cerut permisiunea să-l îngroape.
La Timişoara se spune că au existat cazuri când militarii nu au vrut să tragă. Au fost executaţi. Un maior a ieşit în faţa tancurilor care intrau în oraş, le-a oprit pentru moment, dar ulterior au trecut. Comandantul unei unităţi militare s-ar fi sinucis, nevrând să tragă în popor. Dar grosul armatei ce face?
La Timişoara e acum linişte. Armata s-a retras din oraş de marţi, de asemenea forţele de securitate s-au făcut nevăzute.
Au fost necesari 5000 de morţi pentru armistiţiu. Cu 5000 de morţi, la Timişoara s-a obţinut doar armistiţiul!
Jertfa a început şi în alte oraşe. Curge sânge nevinovat, căci cel curs la Timişoara nu a fost destul pentru toată ţara.
Oare ce se va întâmpla?
Lucian Blaga afirma : „Nici un popor nu e atât de corupt încât să nu merite să mori pentru el”.
Fie ca sângele care curge să fie destul pentru a realiza cu adevărat unitatea poporului român.
Poate Ceauşescu va cădea. Dar dacă nu vor părăsi scena politică toţi vinovaţii, sacrificiul va fi inutil.
La Reşiţa, primul secretar a spus că e alături de oameni. Securitatea nu e nicăieri! Sau e peste tot?
Oare primul secretar de la Reşiţa e oportunist?
Dacă e oportunist, cum va proceda după căderea presupusă a guvernului? Va accepta el şi cei asemeni lui să renunţe la putere, sau vor căuta să înşele, ca şi până acum „gloata”?
Isus a răstignit păcatele Omenirii, arătându-i acesteia calea spre mântuire. Sângele nevinovat care curge de sâmbătă şuvoaie, vrea să răstignească minciuna în care se zbate ţara. „Fiul Domnului a fost ridicat la cer, dar omenirii i-a rămas Duhul adevărului”.
Duhul adevărului însă, nu e prezent în măsură egală în fiecare dintre noi, unora le lipseşte cu desăvârşire.
Crucea este simbolul sacrificiului, dar pentru cel care alege Calea Crucii, sacrificiul înseamnă Înviere.
„Adevărul este ceea ce iese până la urmă la iveală”, minciuna, înseamnă încercarea de a ascunde adevărul. Şi niciodată nu s-a minţit atât de mult ca în zilele în care „cea mai generoasă idee”, comunismul, a guvernat vreo ţară. Sunt de acord cu cel care definea comunismul ca „ultimul stadiu al delirului”.
Sângele nevinovat care curge vrea să-l răstignească.
„O stafie umblă prin Europa, e comunismul”. Acesta era motto-ul la „Manifestul Partidului Comunist”, apărut în 1848.
Ce-i drept, această stafie şi-a cam făcut de cap în Europa. Lumea s-a săturat de ea, vrea ca ea să dispară.
Fie ca sângele nevinovat scurs să fie un preţ destul de mare pentru a răstigni această stafie!

Am să fac o cruce pe care voi scrie numele mortului: COMUNISMUL.
Dimineaţa am făcut o cruce din lemn, pe care am scris numele mortului şi am plecat cu ea şi cu textul scris în timpul nopţii spre Piaţa Operei însoţit de doi băieţi.
Ajuns aici, am trecut prin mulţime spre a ajunge la tribună.

22.XII.1989. Azi au ieşit prapurii din biserică. Şi preotul de la tribună spune:
— Biserica noastră ortodoxă a fost mereu alături de popor. Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae a scris o carte în care demască crimele săvârşite de hortyşti în timpul războiului în Ardealul de nord...
Şi călugării de la mănăstirile din Moldova vorbesc mereu despre cei doi duşmani ai României: Rusia şi Ungaria.
I.P.S. Mitropolitul Nicolae a vorbit foarte frumos la Plenara Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste:
— „...Mult stimate Domnule Preşedinte,
Suntem fericiţi ori de câte ori ne aflăm în preajma Dumneavoastră. Prezenţa Dumneavoastră ne împrumută sentimentul liniştii şi siguranţei. Vă suntem recunoscători pentru condiţiile de stabilitate şi echilibru asigurate existenţei noastre zilnice. Mai presus de toate Vă mulţumim pentru încrederea ce ne-aţi sădit-o în suflet... „Telegraful Român, Nr.41-42 şi 43/44–1989, Sibiu, 1 şi 15 noiembrie 1989”.
A fost alături de popor biserica. Episcopul care a ordonat expulzarea pastorului Tökes, a fost, el alături de popor. Care popor?
L-am lăsat pe băiatul din Fratelia cu crucea în faţa Operei şi am încercat să pătrund în clădire pentru a vorbi cu Comitetul, spre a-i cere permisiunea de a citi de la balconul Operei : „Jertfa”.
Zadarnic.
... — Şi apoi tu ai vorbit ieri. Ce mai vrei? — m-a întrebat unul din oamenii ce aparţineau unuia din multele cordoane de ordine ce barau accesul în clădire.
M-am întors să-mi iau crucea, dar nu am mai văzut-o. Cu greu am ajuns la locul unde îl lăsasem pe Scoabă cu crucea, dar acesta nu mai era acolo. Am întrebat oamenii:
— Unde e băiatul cu crucea?
— A lăsat-o jos şi a plecat.
M-am aplecat să caut crucea care era călcată în picioare de oameni. Am găsit-o. Cu greu i-am convins pe cei care călcau pe ea să-mi dea voie s-o iau.
— La ce-ţi trebuie? Las-o acolo! Fortuna a zis că nu e bună!
Până la urmă am ridicat-o. Era plină de murdărie şi placa pe care fusese scris numele era ruptă.
Am luat crucea pe umăr şi am plecat spre Catedrală sau spre casă. Nu ştiu exact încotro. Dar, pe la mijlocul pieţei, un grup de tineri m-au întrebat ce reprezintă crucea. Le-am spus ce s-a întâmplat. Atunci ei au zis să punem din nou o placă cu numele mortului.
Am făcut placa şi am plecat spre Catedrală. Între timp, s-a anunţat la radio, că Ministrul Apărării Naţionale s-a sinucis. Am legat crucea de un stâlp din faţa Catedralei. Un om mi-a dat napolitane şi un măr.
Stăteam în piaţă să văd ce se întâmplă...
— „Să arătăm că această piaţă, al cărei aspect a fost schimbat în două săptămâni din ordinul Dictatorului şi a fost pavată cu mozaicuri, noi o vom pava cu marmură roşie!”
— „Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!”
— „Luptăm şi câştigăm!”
— „Să fie judecat, aicea în Banat!”
— „Vrem un alt conducător!”
— „Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat !”
E vineri, 22 decembrie, pe la prânz. S-a anunţat că armata e alături de popor.
De la balconul Operei se anunţă decizia Comitetului revoluţionar al Frontului Democrat Român, de a propune trei candidaţi la funcţia de preşedinte al României: Cârpan, Iliescu, Bălan.
Cârpan e directorul unui mare combinat de creştere a porcilor din judeţ, una din puţinele unităţi rentabile din economia naţională.
Despre Iliescu masa manifestanţilor nu ştie nimic. Este un vechi activist de partid, despre care, deşi nu i s-a opus niciodată făţiş lui Ceauşescu, circula de mai bine de un an zvonul că, sub presiunea Moscovei, va fi instalat la putere şi situaţia se va normaliza.
„Lasă că vine Iliescu, care e prieten cu Gorbaciov şi ne scapă de Ceauşescu”. Cine o fi lansat acest zvon? În orice caz, mulţimea din Piaţă, preluând propunerea făcută la tribună, scandează:
— „Iliescu! Iliescu!”
— Al treilea candidat propus de Frontul Democrat Român e domnul Bălan. Acesta şi-a legat numele de oraşul şi judeţul nostru în decursul anilor, contribuind la înflorirea... Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean! se striga de la tribună.
Şi foarte multă lume din Piaţă răspunde:
— Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!
— Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!
Cine e Bălan ăsta? E cel care a fost prim-secretar de partid în judeţ. Omul de care ascultau miliţia, armata şi securitatea din judeţ. Omul de care ascultau cei care au reprimat manifestaţiile din primele zile ale revoluţiei.
„Frontul Democrat Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu guvernul român în scopul democratizării ţării. F.D.R. condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Nicolae Ceauşescu”.
„Frontul Democrat Român” pretinde că e reprezentantul oamenilor care s-au revoltat, că vorbeşte în numele celor ucişi duminică şi luni. Şi cu toate acestea, Bălan e reprezentantul F.D.R.
— „A căzut tirania! Poporul român a învins !”
— „ÎI vrem pe Bălan, că e bănăţean!”
Un grup de tineri, cu panglici tricolore pe braţ, ovaţionau în rând cu mulţimea. I-am întrebat dacă nu li se pare ciudat faptul că Bălan a fost desemnat reprezentantul oamenilor care erau în Piaţă. Unul dintre ei mi-a răspuns pe un ton care nu admitea replică:
— Tu eşti de la Securitate, sau de ce pui atâtea întrebări? M-au sfătuit să-mi ţin gura, dacă nu vreau să o păţesc.
Nu sunt de la Securitate, dar mi se pare foarte ciudat, faptul că Bălan a fost ales pentru a-i reprezenta pe oamenii aceştia...
— „Soarele a ieşit deasupra Catedralei şi luminează Piaţa Catedrala, Catedrala pe care nu voia s-o vadă, străluceşte în soare!”
— „Trăiască libertatea!”
— „Jos dictatura!”
— „Jos comunismul! Jos comunismul!”
S-a strigat în Piaţa Operei „Jos comunismul”. Toată lumea a strigat. Sau aproape toată. Dar lozinca nu a fost impusă de la tribună. A fost strigată de către cineva de jos, din mulţime şi apoi preluată de toată Piaţa.
Am luat-o la fugă. Am luat crucea de pe stâlp şi m-am îndreptat pentru a doua oară spre tribună. Lumea aplauda şi se dădea la o parte. Am ajuns pe scările intrării principale. Cei de la balcon nu au mai zis să dispară crucea. O ignorau. Am dat-o celor de pe platforma de deasupra intrării şi aceştia au pus-o pe platformă, sub balcon. Platforma se vede din toată Piaţa, dar crucea era prea mică. Nu se vedea decât de aproape ce simbolizează.
Bucuros că am reuşit să urc crucea pe platformă, am încercat din nou să urc la tribună pentru a vorbi despre semnificaţia acesteia. Dar era imposibil. O femeie, auzind că vreau să urc la balcon pentru a citi ceva, m-a întrebat dacă am un material care ar putea fi tipărit.
— Du-l la Poligrafie, pentru că vor să scoată un ziar. Au fost acum jumătate de oră după material şi nu au nimic.
Am plecat să duc cele scrise de dimineaţă, „Jertfa”, la tipografie. Cel care răspundea de redactarea ziarului era un tânăr scriitor. Mi-a spus că a fost persecutat, că nu s-a putut exprima liber. Oamenii de la tipografie îl cunosc, fapt ce a contribuit la desemnarea lui în calitate de redactor al primului ziar ce urma să apară în Timişoara după Revoluţie. I-am spus pentru ce am venit şi i-am propus să analizăm textul, pentru a face eventuale modificări, având în vedere că de dimineaţă, când scrisesem textul, situaţia se schimbase. Am convenit să eliminăm din textul ce urma să fie tipărit propoziţia referitoare la implicarea armatei, în reprimarea Revoluţiei. Am plecat apoi acasă pentru a aduce un nou text scris cu un an în urmă şi a transcrie „Jertfa”.
— Să te întorci cel mult într-o oră şi jumătate, pentru că trebuie să dăm la tipărit!
Am ieşit din Poligrafie şi am făcut semn unei maşini să oprească. A oprit. Toată lumea era bucuroasă. Toate maşinile treceau claxonând. Multe purtau steaguri cu stema decupată.
L-am rugat pe omul cu maşina să mă ducă acasă pentru că trebuie să aduc ceva la Poligrafie. Nu-l cunoşteam. Dar m-a dus.
Micky şi o vecină au transcris cele două texte. Eu scriu urât. Textul cel vechi scris în vara anului 1988 sub forma unei scrisori deschise, intitulat „Fiul poporului”, urma să apară cu o precizare.

23.XII.1989. E sâmbătă seara ora 23,30. Ieri seară a reînceput tirul în oraş. Se aud fără încetare focuri de armă. Ieri tot pe la ora asta, un glonte a trecut prin acoperiş şi s-a lovit de planşeul camerei în care mă aflam, scoţând un sunet sinistru. Niciodată nu am simţit moartea atât de aproape şi niciodată nu m-am simţit atât de neputincios.
Tirul a început la jumătate de oră după ce am ajuns acasă. Când glontele de care vorbeam a lovit planşeul, mă aflam în cameră împreună cu Sebi şi Michy. Sebi nu a împlinit încă şase luni. Am lăsat rulourile jos şi am dormit pe duşumea, dar un glonte tras la întâmplare ar fi putut, ricoşând din tavan, să-şi atingă ţinta.
S-a tras toată noaptea. Terorişti, mercenari. Împuşcă oameni care merg paşnic pe stradă. Azi n-am ieşit din bloc. Mi-a fost frică.
Ieri seară, când începuseră să tragă, am încuiat uşa de la intrare cu toate cele trei zăvoare. Am pus un cuţit de bucătărie la îndemână, lângă uşă, ca să-mi fac curaj. Mă tem să nu fiu “vizitat” la domiciliu. Ştiu pentru că figurez pe lista neagră a Securităţii.
Ieri nu mi-a fost frică. Am mers în Fratelia şi am făcut crucea. Era o cruce frumoasă, destul de mare, făcută dintr-o scândură de doi metri şi una de un metru jumătate, late de o palmă.
Arăta bine crucea. Am pus pe ea tăbliţa cu numele mortului, COMUNISMUL, şi luând-o pe umăr am plecat spre Operă. Cu mine au mai venit doi băieţi. Participaseră duminică noaptea la ciocnirile din Calea Girocului.
Pe drum, lumea cu care ne întâlneam privea crucea. Majoritatea spuneau:
— Dă-l dracului, nu merită cruce!
Eu gândesc altfel. Trebuie răstignit! Am vrut să spun asta oamenilor adunaţi în Piaţa Operei. Aveam pregătit discursul de înmormântare. Îl scrisesem de dimineaţă, cu noaptea în cap.
Mi-am făcut loc împreună cu unul din cei doi băieţi până în faţa intrării principale în Operă, sub balcon. Am ajuns cu mult mai greu decât în ziua precedentă deoarece în Piaţa Operei erau mult mai mulţi manifestanţi care se grăbeau să preia în cor lozincile lansate de la tribună. Am făcut semn celor de la balcon că vreau să vorbesc în numele crucii pe care o purtam, dar unul dintre cei din Comitet, Fortuna, cel care cu o zi urmă m-a atenţionat să am grijă ce vorbesc, mi-a făcut semn să dispar cu crucea. Era în dimineaţa zilei de vineri 22 decembrie 1989. Ceauşescu se afla încă la putere.
La Timişoara era a şaptea zi de nelinişte.
Viteza de sedimentare e direct proporţională cu densitatea particulelor. Cred că viteza de reacţie a oamenilor e proporţională cu cinstea lor şi invers proporţională cu laşitatea. Oamenii care au fost alături de cei care au murit duminică şi luni sunt în mulţime. La tribună sunt prezenţi reprezentanţii lor. Bunăoară, astăzi au venit preoţii. Reproduc din memorie un fragment din mesajul transmis de un om din Caransebeş postului de radio Europa Liberă şi care a fost difuzat joi, 20 decembrie:
„Biserica greacă a ţinut steagul luptei antiotomane... unde erau preoţii noştri, când copiii noştri mureau pe treptele Catedralei, pentru că porţile acesteia erau încuiate? De ce nu au ieşit cu prapurii înaintea poporului?”

PROLOG

Cotidianul timisorean „Prima oră” a publicat în data 17 decembrie 1999 un articol senzaţional. Acesta era intitulat „PREZENT LA TIMIŞOARA, DAN VOINEA, ŞEFUL PARCHETELOR MILITARE, CONFIRMĂ VECHI TEORII DESPRE ADEVĂRURILE REVOLUŢIEI” şi avea subtitlul „Diversiunile din decembrie 1989 au fost orchestrate de un comandament militar de la Bucureşti, subordonat grupului politic condus de Ion Iliescu”:

„Preşedintele ALTAR, Costel Bursuc, a adus ieri în faţa presei locale şi centrale o serie de oameni implicaţi în acţiunea de aflare a adevărului despre revoluţie - generalul Dan Voinea, şeful secţiei Parchetelor Militare, Romeo Bălan, şeful Parchetului Militar Timişoara, dar şi actuali sau foşti demnitari - Victor Ciorbea şi Constantin Ticu Dumitrescu. Dacă generalul Dan Voinea a dat dovadă de o deplină transparenţă, dovadă stând tabelul de mai jos cu persoanele trimise în judecată după 1990 în legătură cu decembrie 1989, fostul premier Victor Ciorbea a declarat că structurile vizate mai degrabă l-au dezinformat decât să-l informeze în ceea ce priveşte adevărul revoluţiei.

Ciorbea mai vorbeşte încă de lipsa de voinţă politică a puterilor de după 1989, considerând că paşii făcuţi până în prezent sunt "demersuri ale parchetului şi încercări timide ale unor instanţe". El a mai spus că toate încercările sale ca premier de a crea climatul favorabil aflării adevărului s-au lovit de inerţia structurilor serviciilor secrete în faţa acţiunilor de întinerire. Generalul Dan Voinea a arătat că statistica victimelor din decembrie 1989 scoate în evidenţă caracterul de diversiune de după 22 decembrie 1989: 162 decedaţi înainte de 22, iar după - 942; 1.107 răniţi înainte de 22, în timp ce după această dată - 2.245. Doar în Timişoara ponderea victimelor înainte şi după picarea lui Ceauşescu se inversează, fiind doar 20 de victime după 22 decembrie şi peste 100 înainte de această dată.

Magistratul militar a apreciat că aceste acţiuni diversioniste au fost declanşate în mai multe oraşe după acelaşi tipic, iar centrul de comandă militar, format din Guşe, Vlad, Pârcălâbescu, Popovici, s-a aflat la Bucureşti, în clădirea Comitetului Central al PCR. Acest grup, conform lui Dan Voinea, se subordona unui grup de comandă politic, aflat la sediul MApN, din care nu lipseau Ion Iiiescu şi generalul Victor Stănculescu. Şeful Parchetelor Militare afirmă ca din cercetările sale nu rezultă existenţa unor terorişti în sensul legii şi că, în multe cazuri de terorism pot fi acuzaţi şefii locali ai armatei din diferite oraşe, cum ar fi Sibiu, unde au avut loc infracţiuni de omor, lipsire de lilbertate etc. "Până nu facem dovada crimei e greu să demonstrăm unor generali de la vârf că ei sunt autorii acestor crime. Au aruncat în eter, prin comandamentele de la radio şi TV, un inamic imaginar. Din jurnalele de luptă rezultă că toţi militarii sunt evidenţiaţi că au luptat cu teroriştii. La cercetări rezulta însă că pe Ion l-a împuşcat Ghiţă, nicidecum nu dăm de terorişti", a spus Voinea. Indignarea revoluţionarilor prezenţi la conferinţa de presă de la ALTAR faţă de neaflarea adevărului nici la 1O ani de la revoluţie a fost cu atât mai mare cu cât printre cei care au participat la acţiunile din aceste zile de comemorare a revoluţiei a fost văzut şi colonelul Constantin Rogin, comandantul Brigăzii 18 Mecanizate "Decebal", acuzat de revoluţionari că a reprimat demonstranţii din Calea Girocului.

Cel puţin unul dintre ofiţerii de Securitate, fostul maior Radu Tinu, a ieşit din închisoare cu o aură de erou, pentru că justiţia i-a atestat în final că el personal în decembrie ´89 nu a împuşcat şi nici agresat nici un manifestant, şi că nici nu a ordonat subordonaţilor să se implice în acţiunea de reprimare. Eliberarea sa, care a fost sărbătorită de mass – media ca triumf al dreptăţii, a fost receptată de societate ca dovadă a nevinovăţiei întregii Securităţi – atât în timpul revoluţiei, cât şi înainte de aceasta. Cazul Radu Tinu exemplifică în mod strălucit eficacitatea sacrificiului de pion în şahul murdar al politicii.
O altă mutare diabolică a noilor deţinători a Puterii a fost promulgarea legii privind recompensarea participanţilor la revoluţie.

Prin intermediul acestei legi, care este unică în istoria omenirii, le-au fost acordate revoluţionarilor privilegii considerabile (dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport în comun, dar şi scutire de impozite şi dreptul de a închiria cu o chirie simbolică spaţii locative sau comerciale în imobile aflate în proprietatea statului).

Prin intermediul legii fondului funciar au fost împroprietăriţi cu câte un hectar de teren aşa zis arabil. Loturile de teren acordate revoluţionarilor au fost însă amplasate foarte aproape de marile oraşe, în imediata vecinătate a şoselelor importante. La scurt timp după punerea în posesie, zonele respective au fost incluse în planurile de urbanizare şi noii proprietari au putut vinde hectarul respectiv cu un preţ de ordinul zecilor de mii de dolari.

Majoritatea cetăţenilor oneşti care au participat activ la revolta care s-a finalizat cu fuga cuplului Ceauşescu, s-au jenat să profite de legea care a acordat drepturi revoluţionarilor. S-au găsit însă o sumedenie de „revoluţionari“ care au înfiinţat numeroase asociaţii. Membri ai acestor asociaţii au devenit nu doar foşti demonstranţi, ci şi reprezentanţi ai aparatului de represiune care se transfomaseră în revoluţionari după fuga lui Ceauşescu. Majoritatea covârşitoare a membrilor acestor asociaţii sunt oportunişti şi nu sunt câtuşi de puţin interesaţi să se afle adevărul despre aşa zisa revoluţie, pentru că e foarte probabil că atunci şi-ar pierde privilegiile. O problemă spinoasă a societăţii româneşti este faptul că reprezentanţii asociaţiilor de revoluţionari pozează ca unici cunoscători ai adevărului referitor la evenimentele din decembrie 1989 şi îndrăznesc să afirm că este foarte probabil că în conducerea acestor asociaţii au fost infiltraţi agenţi ai Securităţii, pentru a aduce la tăcere eventualele voci din societatea civilă care ar contesta credibilitatea revoluţiei.

Teza care susţine că teroriştii s-au aflat în slujba noilor deţinători ai puterii şi că au fost folosiţi de aceştia pentru a crea pretextul necesar pentru uciderea soţilor Ceauşescu, pentru a face uitată vina generalilor care ordonaseră represiunea de dinainte de fuga dictatorilor şi pentru a legitima noua putere, a fost enunţată public deja în 1990, dar deţinătorii puterii au împiedicat ani la rândul justiţia să cerceteze evenimentele. Cei doi generali care ocupaseră după revoluţie posturile de ministru al apărării şi postul de ministru de interne au fost condamnaţi abia zece ani mai târziu la câte 15 ani de închisoare pentru că s-a dovedit că ordonaseră (cel puţin în Timişoara) reprimarea manifestaţiilor de dinainte de fuga soţilor Ceauşescu.

În orice caz, Stănculescu, care se pare că a devenit după revoluţie unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, s-a refugiat în străinătate înainte de pronunţarea sentinţei, iar Chiţac a fost eliberat după câteva luni pentru că ar fi fost bolnav.

În decembrie 1999 generalul Dan Voinea, şeful Parchetelor Militare, a făcut cunoscut faptul că în curând vor fi finalizate cercetările referitoare la episodul teroriştilor, subliniind că aceasta a fost o diversiune coordonată politic de clica Iliescu – Roman şi militar de generalii de armată Stănculescu şi Chiţac şi de generalul de securitate Vlad. În mod aparent paradoxal (cu excepţia cotidianului Prima oră din Timişoara) mass-media a ignorat această informaţie incendiară – trebuie însă să ţinem cont de faptul că cel puţin dl. Roman deţinea la vremea repectivă un rol important în coaliţia aflată la putere şi că ocupa postul de ministru de externe.

Dl. Iliescu, care fusese preşedintele României pînă în 1996, a câştigat alegerile din toamna anului 2000 şi pentru că gravele acuzaţii formulate de generalul Dan Voinea nu au fost de loc mediatizate în timpul campaniei electorale. În mod aparent paradoxal, revoluţionarii din Timişoara, care cunoşteau foarte bine aceste acuzaţii, întrucât fuseseră formulate cu mai puţin de un an în urmă în cadrul unei conferinţe de presă ce fusese găzduită chiar de către una din asociaţiile de revoluţionari, i-au pergătit domnului Iliescu o primire triumfală în toiul campaniei electorale.

În mod firesc, la foarte scurt timp după ce a recâştigat puterea, guvernul clicii domnului Iliescu l-a schimbat din funcţie pe generalul Voinea, a ordonat oprirea cercetării penale în dosarul teroriştilor şi a suspendat condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac.